Univers de copil

A+ R A-


Povestea castanelor de Trenca Banciu

 

La marginea unei paduri dese de brad se ratacise un castan care isi infipsese radacinile aici, unde soarele batea mai tare si ploaia ii spala mai usor crengile si frunzele. Desi era tanar, avea o coroana destul de frumoasa si bogata, incat umbra lui placuta imbia la odihna pe oarecare trecator ce ratacea cumva pe acolo. Tatal lui, castanul cel batran, ii povestise lucruri minunate despre neamul castanilor. Bunaoara, ii spusese ca se facuse asa frumos, mare si puternic dintr-o castana mica ingropata in pamant, ca florile de castan sunt roz-albe, inflorite ca niste rochite puse una peste alta, cu margini de danteluta. Ii mai spusese ca florile stau in sus, intocmai ca lumanarile de la pomul de iarna, ca din flori ies castane si cate si mai cate lucruri alese care-i placeau si pe care dorea sa le vada cat mai repede. Dar ce pacat, era prea tanar! In serile calde, cand vantul ii mangaia frunzele verzi, late si crestate adanc, de parca erau niste palme intinse, el se gandea cu bucurie la timpul cand va ajunge sa vada aceste lucruri minunate. Fosnindu-si frunzele, spunea:

- Pe fetitele mele le voi numi castane, am sa le dau numele meu. Si asa facu.
Trecura cateva primaveri si, in sfarsit, veni o primavara calda, cu ploi destule si el inmuguri, apoi infrunzi si ... ce sa vezi? Intr-o dimineata castanul se scula cu noaptea in cap, fiindca cineva nu-l lasa sa doarma.
- Scoala taticule si sa vezi ce frumoase suntem. Ne-ai asteptat mult si acuma dormi?
Castanul, somnoros, nu pricepu ce se intampla, privi in toate partile, scotoci printre frunze, mai dadu la o parte niste crengi si auzi un chicotit.
- Hi, hi, hi ce nu ne vezi? De ce ne cauti la intuneric? Suntem la lumina, aici, sus, spre soare!
Mare i-a fost bucuria castanului cand a vazut floricele stand cu piciorusele infipte in crenguta de care erau prinse.
- Dar tot nu vad, unde sunteti?
- Hi, hi, hi, ne-am ascuns intre frunzele tale! Cauta-ne!

Intelegand despre ce e vorba, de bucurie, castanul incepu sa-si clatine crengile, sa-si fosneasca frunzele si sa murmure:
- Florile mele dragi, florile mele scumpe, de cand va astept. Le ruga apoi ca rand pe rand, sa treaca prin fata lui sa le vada.
Invartandu-se pe virful picioarelor cu capul sus, cu rochitele alb-roz infoiate si impodobite cu minunate dantelute, au trecut pe rand prin fata lui. Mare lucru nu a vazut, dar nu mai putea de fericire. Le privea si nu mai se satura zacandu-si: „Acolo in rochitele infoiate sunt fetitele mele, ce fericit sunt!
Din ziua aceea, nu mai cuteza sa-si miste crengile, nici frunzele pentru a nu supara somnul fetitelor lui. Dis-de-dimineata castanul se scula in rasetele si veselia florilor. Ele se jucau in soare, faceau baie in roua diminetii, apoi isi infoiau mai tare rochitele in care se prindea cate un bob de margaritar si in care curcubeul isi oglindea braul cu minunatele-i culori. La amiaza, sedeau tolanite la soare si-si povesteau in soapta. Din cand in cand, cate o albina venea sa le aduca vesti din locuri indepartate, iar ele, drept multumire, ii umpleau cosuletele cu pulbere galbena scuturata de pe rochitele lor si ii dadeau sticlute pline cu suc dulce, dulce, pe care albina il cauta in toate florile sa-l duca acasa, sa hraneasca albinele si sa fabrice mierea.

Seara, in amurg, inviorate de adierea dulce a vantului si infiorate de mangaierea lui ascultau cantecele pasarelelor si-si torceau firul amintirilor de peste zi. Si asa zilele treceau, florile se desfaceau si erau din zi in zi tot mai frumoase. Intr-o dimineata, s-au sculat mai vesele ca oricand. Se gandeau sa stea mai mult la soare, sa faca mai multa baie si apoi sa se joace fel de fel de jocuri, cand sa se imbrace, nu si-au mai gasit rochitele.
- Unde or fi rochitele noastre? Cine le-o fi luat?, au strigat ele suparate. De necaz, au inceput sa planga. In sfarsit, dupa ce s-au potolit de plans, uitindu-se in jur, au vazut ca rochitele erau cazute jos, rupte bucatele, bucatele. S-au intristat tare de tot. Castanul, vazandu-le necajite, le-a indemnat sa-si faca alte rochite. Acestea se cam invechisera si nu mai erau chiar asa de frumoase. In timp ce se sfatuiau ce sa faca, au vazut o frunza care sedea intinsa la soare, desfatandu-se.
- Draga frunza nu ne dai din culoarea ta sa ne tesem cate o rochita noua?
- Ba va dau chiar si cate o bucatica de frunza, daca vreti.

In cateva ceasuri castanele si-au croit cate o rochita verde care se parea ca nu era asa de frumoasa ca cealalta. In seara aceea, in loc sa rada, sa povesteasca, s-au culcat tare triste. Una dintre ele n-a dormit si se gandea ce sa faca pentru ca rochitele lor sa fie frumoase.
Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecarei rochite, sclipeau aceleasi pietre scumpe si stralucitoare ca si pe celelalte. Cand a venit albina sa le mai povesteasca ce este nou prin lume, au rugat-o sa le aduca niste podoabe ca sa-si infrumuseteze rochitele.
Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care si le-au infipt in rochite, pe toate partile, iar dimineata, in varful fiecarui ac sclipea cate un bob de margaritar, in care razele de soare jucause, dadeau scantei tare luminoase.

Toata vara castanele au stat la soare, facand o baie calduta sub razele lui dogoritoare, care le mangaia cu dragoste. Castanul le iubea pentru ca erau cuminti si harnice, le adormea cu soaptele vantului, care se strecura printre frunze si aducea taraitul greierului sau ciripitul pasarelelor, le mangaia cu frunzele lui din care le facuse un pat bun, odihnitor.

Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cantece de pasarele si cu ploi calde. Frunzele multor copaci, ingalbenite, isi luau zborul plutind in nestire prin aer si, apoi, cazand pe pamant, care unde nimereau. Si castanului i se ingalbenisera frunzele si au inceput sa-i cada una cite una. Isi facea si el pregatirile de iarna. Intr-o zi, cand inca soarele mai arunca suliti fierbinti, castanul statu de vorba cu fetitele lui, spunandu-le:
- Vine vremea cand va trebui sa va faceti o alta rochita. Ati crescut mari, rochitele pe care le aveti vor fi prea mici si se vor rupe ca si celelalte. Ingrijiti-va din timp si bagati de seama sa aiba o culoare care sa tina caldura, ca, de pilda, cafeniul.
Castanele au ascultat sfatul tatalui si, harnice, au pornit la lucru. Au adunat fire scumpe si lucioase, cafenii, din crengutele castanului si si-au facut cate o rochita de toata frumusetea. Avea culoarea cafenie, iar in jurul gatului, i-au pus cate un guleras alb care o infrumuseta si o inviora nevoie mare.

Au trecut inca multe zile in care castanele cautau sa se mai bucure de zambetul cald al zilelor de toamna. Intr-una din aceste zile, vazura ca rochitele cele verzi nu le mai incapeau. Atunci, imbracara pe cele cafenii si incepura sa se suceasca si sa se invarteasca in fata soarelui. Tot miscandu-se, uneia ii scapa un piciorus si, buff! a cazut in iarba. Vai, cum s-a speriat! Clatina capul sa si-l limpezeasca. Privi in jur, erau numai fire de iarba. Incepu sa planga si sa spuna:
- Nu vreau aici, vreau sus la taticul meu!
Un fir de iarba mai gros si mai inalt si care parea sa stie tare multe, i-a spus ca inapoi nu va mai ajunge niciodata, ci, mai degraba, in buzunarul unui copil de gradinita va fi locul cel mai bun. Castana si-a sters ochii, a zambit, s-a mai uitat inca o data in jur si, a parut multumita, mai ales cand si-a dat seama ca rochita cafenie, pe care o imbracase inainte de a cadea, este curata si sclipeste in razele mangaietoare ale soarelui de toamna. De acolo, din iarba, privi la tatal ei si-i zambi, el ii raspunse fosnandu-si frunzele.

Si a stat castana acolo cateva zile minunandu-se de cele ce vedea. Un melc se chinuia sa-si repare usa la casuta, pentru a nu-l apuca iarna cu ea stricata, niste furnici alergau grabite cu sacii plini mai grei decat ele, pe care-i duceau in casutele lor, sa aiba cu ce se hrani in iarna grea care va veni, doar greierasul nu se gandea la ce se va intampla. Stand picior peste picior pe o frunza, se mai desfata in slabele raze ale soarelui si, din cand in cand, isi incerca vioara la care nu avea sa mai cante toata iarna.

Intr-una din zile, privind iscoditor in toate partile sa vada ce mai e nou, castana a auzit un glas care spune:
- Sa fii cuminte in carucior, pana adun eu castanele cu care ne vom juca acasa. Era o fetita care-si adusese papusa la plimbare, cand a auzit castana una ca asta, se bucura nespus de mult. Fetita o culese si astfel ajunse in carucior langa papusica. De acolo, zambi, pentru cea din urma oara castanului, care privind dupa ea, si-a fosnit frunzele asa de tare, incat toate celelalte castane au cazut jos si asa a terminat si el pregatirile pentru somnul de iarna, gandind ca in anul care va veni, va avea mai multe castane, pe care le va da copiilor sa se joace.


Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai noi:
Articole asemanatoare mai vechi:

Nume de copii cu litera E si s…

Nume de copii cu litera E si semnificatie

Nume de copii cu litera E si semnificatie   Ce nume va purta copilul tau atunci cand va veni pe lume? Noi iti propunem o lista cu unele dintre cele mai populare...

Felicitari si urari de Anul No…

Felicitari si urari de Anul Nou

Felicitari si urari de Anul Nou Sa aveti un an nou cu multa sanatate, bucurii, impliniri si multa dragoste. La multi ani voua, tuturor! Nu uitati sa transmiteti, la cumpana dintre...

Horoscop Sagetator 2016 Dragos…

Horoscop Sagetator 2016 Dragoste

Horoscop Sagetator 2016 - Dragoste Anul 2016 sta sub semnul emotiei si a pasiunii, cu toate ca nativii Sagetator resimt acut dorinta spre stabilitate, protectie, sustinere...

Proverbe despe copii

Proverbe despe copii

Proverbe despe copii Proverbe despre copii. Vorbe intelepte despre copii din cultura diferitelor popoare. Absenta nu hraneste copilul. Proverb african Ai casa, nu te teme de frig, vant si ploaie; ai copii, nu...

Nepotul bradului

Nepotul bradului

Nepotul bradului Va oferim spre lectura povestea “Nepotul bradului” scrisa de Iuliu Ratiu. Degeaba l-a sfatuit bunicul: - Nu e bine sa pleci! Locul tau este aici, in varful muntelui. Puiul de brad, insa,...