Călătoria în ţinutul lui Hades - Legendele Olimpului

Neîmpăcată încă, zeiţa îi mai cere să plece şi-n ţinutul lui Hades, sub pământ.

- Te du-n regatul morţii cel cârmuit de Hades, îi spune Afrodita, şi cere-i Persefonei, gingaşa lui soţie, să-ţi umple cu balsam cutia asta mică. Balsamul mă va face pe mine mai frumoasă... Cată să vii degrabă, căci pleci la un ospăţ...

Porneşte iarăşi fata. Se luptă îndelung să intre în regatul cel misterios al morţii. Străbate peste fluviul, pe unde treceau morţii. Şi trece chiar de Cerber, de cîinele lui Hades, cel cu trei capete, ce străjuia cu colţii lui cumpliţi acest ţărm al tristeţii, domolindu-l pe monstru cu nişte turte dulci.

Se spune despre Gheea, strămoaşa tuturora, că ea era zeiţa ce-o ajuta pe fată să treacă prin primejdii. Şi cum, necum, copila ajunge şi la tronul zeiţei Persefona.

Şi-o roagă:

- Dă-mi, zeiţo, balsamul ce ţi-l cere, în cutioara asta, mama soţului meu, frumoasa Afrodita!

Persefona primeşte să-i umple cutioara cu balsamul cerut, şi pleacă iar Psiheea, să-l ducă Afroditei. Zeiţa, la plecare, o sfătuise bine:

- Să nu deschizi capacul. Balsamul din cutie e numai pentru zei...

„E pentru zei, ştiu bine, se frământa Psiheea, călătorind pe drumuri, şi cerceta cutia. O, de-aş putea şi eu să folosesc balsamul! Puţin. Cât de puţin. Să mă fac mai frumoasă decât mă ştie Eros, şi-apoi să caut mijlocul ca să pătrund la el. Am băgat eu de seamă unde l-a-nchis zeiţa. Iar el, văzându-mi chipul, să mă-ndrăgească iarăşi...“

Şi tot gîndind în sine, aproape fără voie, minată de iubire, Psiheea-ntredeschide capacul, binişor.

Numai că din cutie - aşa cum uneltise zeiţa Afrodita - iese un abur negru şi fata cade jos. Aburul o-mpresoară şi el aduce somnul cel fără de sfârşit.

Zeus hotărăşte...

Dar Eros, ce văzuse prin vrajă toate astea, nu mai aşteaptă mult şi cum aflase locul unde-i ţinea zeiţa aripile şi arcul, le smulge şi s-avântă printr-o fereastră-afară.

Ajunge la Psiheea. Adună în cutie aburii grei ai morţii şi fata se trezeşte:

- Iubite... Tu eşti oare!... Deci m-ai iertat?... Mai stai... Mai stai, să te privesc... Căci am atâtea lucruri să-ţi spun, de-atâta vreme de când ne-am despărţit...

- Şi eu, Psiheea dragă, rosteşte zeul Eros, dar nu-i timp de pierdut... Mama mea, Afrodita, este pe urma noastră. Tu du-te cu balsamul. Eu plec către Olimp.

Şi zboară zeul Eros drept în Olimp şi spune:

- O, Zeus, tu ce lumea o cârmuieşti din slavă, îndură-te de mine şi de iubita mea...

- Nu, nu... strigă din urmă zeiţa Afrodita, sosită în rădvanu-i din flori de trandafir. Nu-ngădui, stăpâne! Psiheea nu-i zeiţă, şi-un zeu, cum este Eros, nu poate face nuntă cu ea - o muritoare...

- Ba da, răspunse Zeus. Nu te mâhni, frumoaso, şi-ncearcă să surâzi. E vremea să astâmperi pe-acest copil zburdalnic, care-a făcut şi face atâtea nebunii... E vremea să-l însori. Şi ca să fie demnă Psiheea de un mire ceresc, cum este Eros, eu am s-o fac zeiţă.

Şi Zeus porunceşte lui Hermes să adune, în sala de consiliu, pe zei şi pe zeiţe. Să vină şi Psiheea. Şi-i dă fetei să soarbă din cupa lui de aur esenţele divine: ambrozie şi nectar.

- Rămâneţi împreună necontenit de azi, le glăsuieşte dânsul. Iar voi, zei şi zeiţe, puteţi să-ncepeţi nunta şi să vă veseliţi... Vă porunceşte Zeus!...

Şi Eros cu Psiheea au făcut astfel nunta, rămânând amândoi fericiţi în Olimp...

Această alegorie are un tâlc, şi anume că dragostea nu poate dăinui, dacă nu e însoţită şi de o simţire adâncă. Psiheea, în limba greacă, se tâlcuieşte prin suflet. Dar şi sufletul se înalţă prin dragoste, prin Eros, şi ajunge în Olimp, adică în locul unde se găsea fericirea desăvârşită, pe care o gustau numai zeii, cum credeau elinii. Într-un frumos tablou, care se găseşte la Luvru, pictat de artistul Louis Gerard, este înfăţişată această poetică alegorie. Eros, înaripatul, cuprinde pe Psiheea, pe draga lui soţie, ca s-o urce în Olimp.